Cititor de Proza

duminică, 18 noiembrie 2012

Prezentare de Emilian Marcu


 
 
       Poeta Constanţa Abălaşei-Donosă, prezintă Emilian Marcu
       Bună-seara şi bine aţi venit la această prezentare de carte, la acest vernisaj de expoziţie, pe care o să-l facă domnul Valentin Ciucă, unul dintre cei mai importanţi crtici de artă contemporană din ţară. Domnia sa, o va face cu competenţa care-l caracterizează, v-a deschide calea prin cuvintele sale, acestei expoziţii de acauarelă, pictură de profunzime, aşa cum este ea prezentă pe simezele Muzeului Literaturii Române – Vasile Pogor – din Iaşi.
       Eu, voi vorbi despre doamna Constanţa Abălaşei-Donosă, ca poet . Deşi pictor şi grafician, Constanţa Abălaşei-Donosă, are o foarte bogată activitate literară ca scriitor, scrie poezie, proză scurtă cât şi proză memorialistică .Prima sa apariţie în public, a fost încă din anul 1972 în revista ieşeană Convorbiri Literare. A publicat apoi în Luceafărul, diferite reviste pentru elevi, multe ziare din Brăila , revista Ţara Fagilor – Suceava şi alte reviste literare.
Prima apariţie editorială este în anul 1999 cu cartea de poezii Sonate, editată la Ed. Evrika. Apar apoi;
Anotimpuri pentru prietenii mei – poezie în anul 2002
Amintiri , dragi amintiri... – proză memorialistică 2002
Amintiri care nu mor...- proză scurtă , 2005
Epistole şi flori – poezie 2007
La uşa iubirii – poezie 2009
Poezii pastelate – poezie 2011
        Despre activitatea literară a Constanţei Abălaşei-Donosă a scris ; Ion Popescu – Sireteanu, scriitor foarte cunoscut la Iaşi.
 Constantin Mălinaş în revista ExLibrisul Românesc de la Oradea. Poetul brăilean Aurel M. Buricea , în cartea sa  Poete brăilene . Poetul Constantin Gherghinoiu, Cezarina Adamescu, Dan Bistricean – poet , scriitorul Dumitru Anghel., precum si poetul şi criticul Nicolae Băciuţ, la revista Vatra-veche.
       Voi încerca în linii foarte mari să fac portretul Constanţei Abălaşei; poezia pe care o scrie domnia sa, este rodul unor meditaţii sentimentale , în care poeta nu-şi exprimă amarul sau sentimentul de nelinişte şi necaz, ci sentimentul de gingăşie şi linişte...acea gingăşie primară. Poeziile sale par mai degrabă nişte scrisori cum apar în antichitate, scrise pe aripile de fluture, sau cele din evul mediu, scrise pe frunza de arcan, peste care se aştern fulgii de nea. Mărturisirile din poeziile sale, sunt nişte trăiri, trăite ca în scrisorile de dragoste; ele nu sunt mărturisiri de păcate, ci mărturisiri de dorurile pe care nu i le ştie nimeni, trăite într-un univers agreabil, protejat uneori de furtunile care sunt stârnite de timp.
       Poezia sa este plină de culoare, asta datorită faptului că este şi pictor. Toamna are culoarea copacilor, cum spune poeta, culori ce se pierd în tablourile sale de albastru, de verde , de brun. Poeziile sale sunt asemeni unui univers agreabil, extrem de interesant. Nu sunt nişte expozii pline de genialitate...sunt nişte scrisori, pe care citindu-le, gândul te duce la meditaţie, la reflecţie şi pioşenie, lucru nu uşor de făcut !
       Toate cărţile scrise de Constanţa Abălaşei-Donosă, merită a fi citite, precum şi admiraţia şi pretuirea noastră.

                                                                                                    Poet, Emilian Marcu , Iaşi 8 nov. 2012-

 


duminică, 7 octombrie 2012

COMENTARIU







 



                                                                   -  POEMUL PHOENIX -
                                                                                  de Nicolae Băciuț - 


                                                              SĂMÂNȚĂ FĂRĂ NUME 

                                              “ Amin, amin, grăiesc vouă;
                                                 grăuntele 
de grâu , când cade pe pământ,
                                                 dacă 
nu va muri, rămâne stingher ;
                                                 dar d
acă va muri, aduce multă roadă “                                “ ACEASTĂ SĂMÂNȚĂ  /   N-are nici un nume, / n-are nici zi, / nu e secunda / și nici o fereastră /nu-i e lumina, / nici o silabă nu-i e cuvânt ; / această sămânță / n-a fost mormânt, / n-a stat la porți /și nici n-a fost cina; / această sămânță, / încă nu-i rădăcina, / nu-i anotimp / și nici somn - /e doar un vis, / moneda unui schimb / demult interzis. / Această sămânșă, / în curând, va muri. / Spune-mi, sămânță, / ce vrei să fii ? “        Prin acest modest comentariu, voi încerca să-i dau un nume, acestei Sfinte Semințe.    Mult m-aș bucura dacă această carte, “ Poemul Phoenix, Ed. Dacia XXI, 2011, ar renaște sub ochii mei - pentru mine - a doua oară !
       Am început această scriere la Poemul Phoenix, cu același citat pe care l-a folosit poetul, din Sf.Evanghelie după Ioan, cap. XII, 24 .        Prin Poemul Phoenix, alcătuit din mici -  poeme rugăciuni -  primești pe calea cuvântului scris, din toate fericirile vieții; ca în parabola semănătorului “ din Sf. Evanghelie după Ioan “, grâul semănat în camp de va rodi, așa va fi răspândit și cuvântul dumnezeesc       Greu de explicat, cum văd poezia din această carte prin viziunea mea artistică, însă las pe seama unui hazard, să ajung să citesc précis inteligența succesivă de cuvinte a autorului, mult mai bogată decât pare la prima citire . Spun acest lucru, fiindcă întreaga carte te cucerește necondiționat, văzând în fiecare poezie un tablou de evenimente și trăiri sentimentale, asemănătoare unei viziuni închinate dragostei efemere, iubirii grațioase și neostentative, dragostei adevărate.       Autorul acestor poeme, prin simple cuvinte spuse din și cu suflet, caligrafiază în mintea mea, tumultul sentimentelor gândite acolo, în  arhipelagul inimii sale, stârnind nu numai admirație dar și o dragoste necondiționată;
Pereche – Nepereche ; Somnul din somn ; Nascendo ; Orizont ; Înecarea lacrimei ; Basm; ; Litera ; La revedere ; Muntele din mare; Anotimp invers;  Ea , și un alt șirag de poeme nestemate, precum le văd ochii mei .         Tumultul, a tot ce este omenesc, îl desprind uneori din toată dragostea condiționată sau necondiționată, dăruită de cele mai multe ori fără a primi nimic în schimb, ducând la ;             “Înecarea în lacrimi ;  
Să plângi și lacrima să-ți fie / o margine de curcubeu , / lumina grea a unei zile / în care să te-ntorci mereu ; / să plângi când lacrima e zid  / pe care nu mai poți să-l treci , /să plângi și lacrima să-ți fie / o mare-n care să te-neci . “       Câtă plasticitate și câtă rugă este în această mare de lacrimi !        Cu o stratificare, după ce am nodat poezie după  poezie, într-un singur  element prin cuvinte precaute, uneori repetate precum frumusețea penajului păsării Phoenix ( Dar cine a văzut pasărea Phoenix ?! Pentru mine este o pasăre rară, dumnezeească … Citiți - Poemul Phoenix, - fiecare poezie este un fir de pană, al acestei păsări ! ) care-ți produce o revelație uimitoare, Nicolae Băciuț , te pune în fața unei stări pozitiv sacrale, șlefuită cu mult har  - poate și datorită trăirilor  sincere – capabilă să lecuiască răul , sau poate dorurile neatinse.       Contemplat prin desenul minți mele, Poemul Phoenix, a reușit să-mi fie hazardul ingenios ce mi-a atins sentimentul cel mai puternic al dragostei mele pure ; mângâindu-l cu sufletul și o lacrimă topită din tot albăstruiul unui petec din Sfântul Cer, simt ca pe o “ soră ce-mi este frate .”        “Până la zbor , / până peste ape / Unul e nor / fără de ploape , / Până la tine / sunt pământ / Ochii-s retine / făr  de veșmânt / Trupul e trup / pe jumătate , / vulpea e lup / sora mi-e frate . / Până la tine / nu-I nici un pod / cum pleacă cum vine / viața mi-e nod . “ |       Autorul, își deschide sufletul, până la dorința contopită cu imaginea ființei iubite, ca și cum el o așteaptă cu sufletul curat și ea se tot pierde-n taina inerenței . Această stare, îl duce uneori pe autor , la acea amărăciune împietrită, la baza ei stând numai licoarea lacrimei profunde, ca într-un basm.       “Trecea o dată / și încă o dată / jumătatea mea împerecheată, / jumătatea mea de cuvânt , / jumătatea mea de descânt , / jumătatea mea /  de viață / întregul meu / de mormânt . / Încă o dată / încă o dată /nicodată . “        Poemul Phoenix , este o carte de poezie simbol, poezie de vibrație lăuntrică nemijlocită prin suplețea cuvintelor utilizate, prin conturarea precisă a ideilor, prin statornicirea venerată de o dorință subtilă a cuvintelor caligrafiate egal, ori variante și simple.         Poemul Phoenix, rămâne pentru mine o imagine plină de afectivitate  – o fereastră deschisă să privesc pasărea rară, Phoenix  spre al reda în imaginea plastică, ca într-un crochiu . “Ultimul , / poemul / stinge / lumina .”  Primul, cuvântul .  Voi aprinde lumina, pentru orice poem .  De la 1 la 55, lumina va sta aici .

        Constanta Abalasei-Donosa             









CARTE PENTRU SUFLET


 SACRU  SI  PROFAN  ÎN  
 ȚARA SFÂNTĂ /
jurnal de  N.BACIUȚ 
        
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          
            În desăvârșirea sa supremă, dintotdeauna omul, a avut nevoie de credință și rugăciune.
Ruga a noastră gândită, este grăită cu ajutorul limbii, iar aceasta la rândul ei, este îndemnată de inimă .
Din inima noastră pleacă tot ceea ce gândim, tot la ceea ce noi suntem părtași. 
Din inima noastră, pleacă marea iubire, pleacă binele și răul, dorințele noastre repetate la infinit, pleacă toate faptele și patimile noastre, pleacă toată osteneala minții noastre și timpul în care trăim. 
        Mărturisesc toate acestea ca un preambul la cartea „Sacru și profan în Țara Sfântă”/jurnal pe care am primit-o cu nespusă bucurie , din mâinile autorului ei; poetul, eseistul, prozatorul, jurnalistul și promotorul cultural – NICOLAE BĂCIUȚ . 
       Mi-a fost dăruită în semn de respect pentru cultură, în ziua vernisajului la expoziția mea de grafică din 16 octombrie 2010, care a avut loc în orașul Tg.-Mureș. 
       „ Sacru și profan în Țara Sfântă” / jurnal, a fost editată la Ed. Nico, Tg.-Mureș, anul 2008
       După ce am fost părtașă la toate mărturisirile autorului în acest jurnal, m-am bucurat de toate acestea, în tăcere. Consider tăcerea, un element sacru !
       Un om când face o faptă bună, sau o milostenie oricât de mică ar fi ea, o face în tăcere.
       Citind cartea” Sacru și profan în Țara Sfântă”, autorul Nicolae Băciuț, ne mărturisește prin descriierile sale aici, marea bucurie, adevărata bucurie plecând ca pelerin în necunoscut și întorcându-se din” profan”, ca un chemător , întrebător , doritor și rugător la tot ce-i este de folos sufletului. 
       Nicolae Băciuț, ne mărturisește cu toată căldura inimii, despre toată bunătatea și toată dragostea pe care i-a însuflat-o această călătorie pelerină, tulburându-i ființa și dinlăuntrul inimii, prin a tinde și mai mult către Dumnezeu. 
       Dumnezeu , care niciodată nu ne scapă din ochi, care ne dă iubirea și bunăvoința Sa, mai mult; când noi , cei păcătoși și pieritori, cugetăm cu toată inima noastră, cu vorba, cu fapta, cu mișcarea și nădejdea noastră, de a birui orice rău.  
       „Tg.- Mureș , 8 mai 2006 
       Ierusalimul e foarte aproape. Poimâine voi pune piciorul în Țara Sfântă. Încă nu am reușit să mă pregătesc sufletește pentru acest pelerinaj, nici măcar să mă spovedesc, așa cum este de cuviință înaintea unei astefel de întâlniri . Dar aproape că m-au sufocat evenimentele din ultima vreme, parcă dușmănoase, ostile plecării mele. A trebuit măcar în parte, să le înfrunt, să fac față, să obțin măcar amânare a unui deznodământ. A unor „ chestiuni arzătoare la ordinea zilei”, care n-au nici un Dumnezeu ! 
Dar acest drum trebuie făcut. Măcar în parte, am reușit să străbat istoria Ierusalimului. Informații despre Țara Sfântă se găsesc foarte multe, chiar derutant de multe. Organizatorii au fost obligați, prin forța împrejurărilor, să limiteze pelerinajul la minimul necesar și obligatoriu, pe traseele biblice, să lase deoparte muzeele, deși Israelul, se spune, are cel mai mare număr de muzee, raportat la numărul de locuitori. Ca să-l parafrazez pe cunoscutul om politic evreu Simon Perez, care afirma despre râul Iordan, că are mai puțină apă decât istorie, cred că Israelul are mai multă istorie / trecut decât prezent și viitor. Deși, cu viitorul nu-i de glumit ! 
       Un joc inevitabil de cuvinte, pentru întrebări deloc retorice; Câtă istorie atâta credință sau câtă credință atâta istorie ? „ 
       Nicolae Băciuț, prin mijloacele cuvintelor, deși este aproape supus tăcerii emoționale înaintea plecării, se gândește la toate urmările mântuitoare, ale bunei înțelegeri, după ce va ajunge să pună piciorul pe Pământul Sfânt . Aproape stă de veghe, pierindu-i și somnul la gândurile că va sosi momentul, când va sta câteva secunde la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos. O asemenea bucurie din gândurile sale, îi dă puterea să se adune și să vină în întâmpinarea puternicilor emoții, de ce-i vor vedea ochii .
       „ E copleșitor și contradictoriu ceea ce dezvăluie Ierusalimul. Sigur, ființa oricărui creștin se înfioară de bucurie și trăire religioasă , realizând, de fapt, că se află într-un tunel al timpului, că dă ceasul înapoi mai bine cu două mii de ani și pășește pe aceste locuri pe unde a călcat Mântuitorul, că aduce foarte aproape în inima sa un timp, că încearcă să se regăsească în acel timp, întrebându-se poate în ce fel și-ar fi găsit rostul , atunci, în orice loc s-ar fi aflat, de la Biserica Ecce Homo la Biserica Sfântului Mormânt. În această din urmă biserică, adevăratul creștin nu poate intra decât în genunchi, cutremurându-se. Câți dintre noi ne-am fi purtat ca Simon Cirineanul, la al cincilea popas, câți ar fi avut curajul să ia crucea de pe umerii Mântuitorului, să ducă singur povara ei ? 
       Nu poți, străbătând Via Dolorosa să nu atingi cu mâna locul în care se păstrează amprenta unei palme, care e a Mântuitorului și care a rămas acolo într-unul din momentele în care acesta, urcând spre Golgota, sub apăsarea crucii, s-a sprijinit cu mâna de stâncă. 
       E un sentiment puternic al „ atingerii „ locurilor cu istoria sacră, ortodocșii români având în tradiție atingerea icoanelor a moaștelor, nu doar cu buzele ci și cu obiecte de îmbrăcăminte sau diverse alte lucruri care, astfel s-ar încărca de har dumnezeesc. 
       Caldarâmul Căii Crucii e ros de pașii, de genunchii celor care au trecut pe aici, prin veacuri, pe urmele Mântuitorului. Pietrele sunt parcă șlefuite, sticloase, cu luciri de oglindă.”  
       Cutremurându-se de toate cele văzute, Nicolae Băciuț , descrie cu smerită pioșenie întregul arhipelag de biserici vizitate , pe Pământul Sfânt. Toate acestea dăruindu-i mai mult virtutea creștină, transmițând-o prin cele mărturisite în carte, ca noi oamenii să fim mai buni, mai smeriți – prin toate acestea să aflăm adevărul despre noi înșine. Înfăptuind din acest adevar, poate vom deveni mai curați în cuget și în fapte, mai înălțători prin ceea ce suntem, mai răbdători .
       Răbdarea , este sentimentul nostru de a crede în aproapele de lângă noi . 
       Răbdarea , înseamnă dragoste .
       Răbdarea , este esența vieții noastre.
       Scriind această carte cu răbdare și inima plină de bucurie emoțională, Nicolae Băciuț , își însușește încă odată ajutorul primit de la Dumnezeu , ca prin tot harul scriierilor sale, să ne împărtășească și nouă din bucuriile fără de seamă : simțământul adevărului prin credință , aceasta învățându-ne să fim mai buni în viața ce ne este dată să o trăim . 







 

 

 



Florile, candoarea sufletului meu

">23. Constanța Abălașei-Donosă, Florile

Monumente istorice,muresene

32. Constanţa Abălaşei-Donosă, Monumente istorice mureşene

Grafica mea, la acest TEST...